Ihor Titovski, pe 13 septembrie 2024, când s-a întors în Ucraina după mai mult de doi ani de detenție în Rusia. Foto: moldova.europalibera.org

Bătăi, șocuri electrice, foame: 846 de zile trăite de un ofițer ucrainean în captivitatea rusă

În mai 2022, în timp ce forțele ruse asediau ultima redută a rezistenței ucrainene din orașul devastat Mariupol, Ihor Titovski își pregătea moral familia pentru ce putea fi mai rău: într-un apel telefonic emoționant, le-a dat instrucțiuni despre cum să fie înmormântat, transmite Radio Europa Liberă Moldova. 

„Le-am spus că nu e cazul să intre în panică: doar să primească trupul meu și să mă îngroape”, a povestit Titovski, locotenent major la acea vreme, acum căpitan, pentru Europa Liberă. „Pentru mama a fost dureros să audă asta, dar nu aveam altă opțiune.”

„Moral, la modul practic, tot personalul rămas… înțelegea că nu vom supraviețui”, spune el într-un interviu. „Era doar o chestiune de timp până când se va întâmpla.”

Însă înmormântarea mai poate aștepta. La scurt timp după acel apel, Titovski și ceilalți ucraineni baricadați în combinatul siderurgic Azovstal – mulți dintre ei camarazi din Brigada Azov – s-au predat la ordinul Kievului și au fost luați prizonieri, consfințind preluarea de către Rusia a unui oraș altădată înfloritor, distrus după trei luni de invazie pe scară largă a Ucrainei de către Moscova.

Pentru Titovski, după 86 de zile la Azovstal, coșmarul abia începea. Ihor și alți prizonieri au fost supuși la bătăi severe, șocuri electrice, foame și alte forme de abuz, a povestit bărbatul, înainte să fie eliberat în cadrul unui schimb de prizonieri, după 846 de zile de detenție. Când a fost transportat cu autobuzul în Belarus și adus peste graniță în Ucraina, în septembrie 2024, cântărea doar 50 de kilograme.

Noroc că a supraviețuit

Din Mariupol, Titovski și mulți alți membri ai Brigăzii Azov au fost duși într-o închisoare din Olenivka, într-o zonă a regiunii Donețk aflată de mult timp sub ocupație rusă. Acolo, spune el, a avut norocul să supraviețuiască unuia dintre cele mai mortale incidente ale războiului: exploziile puternice care au ucis cel puțin 50 de prizonieri în noaptea de 28-29 iulie 2022.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a numit exploziile „o crimă de război deliberată comisă de Rusia”. Organizația Națiunilor Unite a desființat o misiune de anchetă în ianuarie anul următor, după ce Rusia a împiedicat eforturile de investigare, a alterat probe fizice și a refuzat să permită accesul observatorilor ONU la fața locului.

Titovski, în vârstă de 43 de ani, spune că a supraviețuit ca prin minune. Aflat de gardă, ieșea afară în momentul în care o explozie a zguduit baraca, aruncându-l prin ușă și provocându-i răni la un braț și la un picior. S-a întors de mai multe ori în clădirea în flăcări, dar nu a găsit nici urmă din colegii de baracă ale căror paturi erau alături de al lui.

„Patul meu era al doilea de sus; prietenul meu dormea la primul nivel. Parcă n-ar fi existat niciodată”, își amintește bărbatul. „Am intrat de trei sau patru ori, am scos alți băieți. Dar nu mi-am găsit patul, frații, lucrurile. Nimic. Acolo unde fuseseră opt paturi era doar un spațiu gol.”

Rusia a declarat că exploziile au fost provocate de rachete HIMARS lansate de forțele ucrainene, însă Biroul ONU pentru Drepturile Omului a concluzionat că este un fals, afirmând că „tipul daunelor structurale părea să fi fost în concordanță cu un proiectil care a parcurs o traiectorie de la est la vest”, cu alte cuvinte, care provenea dintr-o zonă mai îndepărtată aflată sub control rusesc.

„Lipsa de responsabilitate pentru morții și răniții din lagărul de detenție din Olenivka se înscrie într-un context mai larg de tortură generalizată și sistematică asupra prizonierilor de război ucraineni”, a spus ONU în 2024, descriind, de asemenea, ceea ce a numit „condiții de detenție deplorabile” pentru mulți dintre acești prizonieri.

„Autoritățile ruse i-au supus pe prizonierii de război ucraineni la tortură sistematică și larg răspândită, inclusiv violență sexuală și condiții precare de detenție”, a afirmat același Birou ONU pentru Drepturile Omului într-un raport publicat în februarie, la trei ani de la începutul războiului. „Tortura a fost omniprezentă atât în timpul interogatoriilor, cât și pe tot parcursul detenției.”

Pentru Titovski, cele mai grave abuzuri și rele tratamente – pe care mulți le-ar descrie drept tortură – au venit mai târziu. De la Olenivka, el și alți supraviețuitori ai exploziilor au fost trimiși într-o închisoare din Taganrog, un oraș rusesc aflat nu departe de graniță, unde, potrivit lui, au fost întâmpinați imediat cu violență brutală.

„Ne băteau – dacă se poate numi așa”, povestește bărbatul, sugerând că nivelul abuzurilor depășea cu mult ceea ce cuvântul „bătaie” poate descrie. „Erau băieți de 20 de ani, în putere și bine antrenați – dar chiar și ei își pierdeau cunoștința, atât de rău erau bătuți.”

Rușii deveneau deosebit de violenți „dacă vedeau tatuaje, iar membrii Azov au foarte multe”, a spus Titovski. „Orice linii încrucișate erau considerate o zvastică. Le puteai explica de 300 de ori că e o abstracție, dar pentru ei, oricum, noi eram naziști.”

Batalionul Azov

Acum parte a Gărzii Naționale a Ucrainei, Brigada Azov a fost format inițial ca un batalion de voluntari provenit dintr-o formațiune paramilitară de dreapta, în mai 2014, la scurt timp după ce Rusia a anexat Peninsula Crimeea și a declanșat războiul în regiunea estică cunoscută sub numele de Donbas.

Oficialii ruși s-au agățat de originile Brigăzii Azov și de simbolul său în zigzag pentru a susține în mod fals că Ucraina este controlată sau dominată de neo-naziști – una dintre principalele narațiuni pe care Kremlinul le folosește pentru a încerca să justifice războiul.

Titovski, originar din regiunea Zaporojie din Ucraina, s-a înrolat în armată în 2014, hotărât să-și apere țara atunci când a începutul agresiunea rusă. S-a înrolat în Batalionul Azov în noiembrie 2021.

În cele trei luni petrecute în închisoarea din Taganrog, Titovski a fost supus, potrivit propriei relatări, unui interogatoriu de trei zile „în timpul căruia m-au tot bătut la picioare”.

„De fapt, toată partea stângă a corpului a fost atât de tare lovită încât s-a înnegrit. Un picior a început chiar să se cangreneze. Nu puteam să calc pe el, pentru că infecția ajunsese la încheietura gleznei”, povestește bărbatul. A fost apoi trimis în Crimeea „pentru amputație”, dar piciorul nu i-a fost tăiat, ci i s-au administrat antibiotice care au vindecat rana.

După aceea, Ihor Titovski a fost transferat într-o închisoare mai adânc în interiorul Rusiei, în orașul Kamîșin, unde a fost supus, spune el, la șocuri electrice de către ofițeri ai Serviciului Federal de Securitate (FSB). „A fost un nou iad, pentru că celor de acolo le plăcea mult să aplice electroșocurile”, a povestit fostul prizonier pentru Europa Liberă. „Era prima oară când experimentam așa ceva.”

„Ofițerii FSB m-au interogat timp de două zile cu curent electric”, își amintește ofițerul ucrainean. „Mi-au pus un sac pe cap, mi-au legat mâinile la spate și m-au trântit la pământ… Doi dintre ei s-au așezat pe mine și au pornit curentul.”

Gardienii închisorii din Kamîșin foloseau șocuri electrice și alte metode, inclusiv asmuțau câinii asupra prizonierilor, în încercarea de a-i forța să depună „mărturii” că ar fi ucis civili în Mariupol, spune Titovski.

„Ne băteau cu mâinile, cu picioarele, cu bastoanele și cu furtunuri de apă”, povestește el. „Când am ajuns să cântăresc 50 de kilograme, spuneau: ‘Încordează-ți mușchii abdominali, că urmează să-ți dăm un pumn.’ Și apoi întrebau: ‘Cum a fost lovitura, a fost bună?’”

Greutatea normală a lui Titovski este de 70 de kilograme. La închisoarea din Kamîșin, prizonierii primeau „150 de grame de terci de trei ori pe zi”, spune el. „Pentru un bărbat adult, este foarte puțin.”

Mai mult, erau obligați să mănânce repede, iar dacă cineva nu termina la timp, toți primeau porții și mai mici la următoarea masă, povestește Titovski.

Prizonierii nu primeau șosete sau lenjerie intimă, iar Titovski a folosit aceeași periuță de dinți pe tot parcursul celor aproape doi ani în închisoare: „Ne-au dat un singur săpun pentru 16 oameni. Practic, nu aveam hârtie igienică, periuțe sau pastă de dinți.”

Aceste condiții îngrozitoare se schimbau doar atunci când venea o comisie oficială în inspecție sau, cu o singură ocazie, când au venit reprezentanți ai Crucii Roșii – și chiar și atunci, prizonierii primeau obiecte de igienă „de fațadă”, dar în unele cazuri le era interzis să le folosească, a povestit ofițerul.

În septembrie 2024, Ihor Titovski a fost mutat din nou, de data aceasta în Belgorod, unde el și ceilalți prizonieri au fost surprinși de comportamentul politicos al gardienilor și de „cearșafurile și prosoapele perfect albe” din celule.

„Dimineața ne-au scos afară și un ofițer din trupele speciale ruse ne-a spus: ‘Băieți, mergeți acasă. Salutați-vă familiile din partea noastră’”, a povestit el.

Dar Titovski mai auzise asta și înainte, după care era trimis înapoi în detenție, așa că nu a crezut imediat. Totuși, speranțele i-au crescut când au fost urcați într-un autobuz civil care i-a dus până la granița cu Ucraina.

Era vineri, 13 septembrie, iar „când am coborât din autobuz, am văzut un panou și am început să râdem: ceasul arăta ora 13.13”, își amintește Ihor Titovski.

„Mai târziu am spus că, dacă cineva îmi mai zice că 13 e un număr cu ghinion sau că vineri 13 este o zi blestemată, pot liniștit să-l scuip în ochi”, a povestit fostul prizonier pentru Europa Liberă. „A fost cea mai fericită oră și cea mai fericită zi din viața mea. Să te întorci pe pământul tău natal – nu am cuvinte!.. E ceva ce nu poți descrie în cuvinte.”